Logica si argumentare
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Paradoxele logice

In jos

Paradoxele logice Empty Paradoxele logice

Mesaj  Alex Dum Noi 25, 2007 1:41 pm

PARADOXELE LOGICE
Fenomenul paradoxelor (sau al antinomiilor) logice era bine cunoscut grecilor. Logicienii evului mediu au fost şi ei intens preocupaţi de studiul paradoxelor (“insolubilelor“). Adevărata lor importanţă a ieşit la iveală abia odată cu descoperirea lor într-o serie de teorii matematice (teoria mulţimilor lui Cantor şi sistemul logico-aritmetic al lui Frege), iar apoi şi în teoriile logicii.
Termenul de “paradox “poate fi definit în mai multe feluri:
1) expresie din care pot fi deduse propoziţii contradictorii
2) contradicţie formală dedusă într-un sistem teoretic
3) contradicţie rezultată din încercarea de a explica anumite fapte cu ajutorul unei metode date.
Pentru scopuri diferite o definiţie se poate dovedi mai utilă decât alta. Unul dintre cele mai cunoscute paradoxe este acela descoperit de Cantor „paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor “.
Rezolvarea paradoxelor (constituirea unor teorii în care paradoxele date să fie evitate) s-a făcut prin diferite procedee care toate au la bază un principiu de ierarhizare a abstracţiilor. Sunt cunoscute în special metodele propuse de Russel (teoria tipurilor), Hilbert, Brouwer, Bocivar, Quine.
În cele ce urmează nu mă voi ocupa însă de procedeele formale de rezolvare ci de aspecte filozofice ale fenomenului paradoxal.
Studiul paradoxelor nu se reduce la găsirea unor procedee de evitare a lor căci în acest caz le-am trata ca pe un fenomen de importanţă locală şi strict formală pentru teoria dată şi ar părea ca un fenomen absolut negativ pentru cunoaştere. Cunoaştem diferite specii de contradicţii formale: sofisme, paralogisme, identificări false, paradoxe (antinomii), aporii, etc. Ele pot prezenta importanţă sub cele mai diferite aspecte.
Immanuel Kant a fost primul mare filozof care s-a apropiat de înţelegerea importanţei deosebite a antinomiilor. “Pe poziţiile vechii metafizici “, scria Hegel, se admitea că atunci când cunoaşterea cade în contradicţii aceasta ar fi doar o rătăcire întâmplătoare, produsă de o greşeală subiectivă în deducţie şi raţionare. După Kant însă stă în natura gândirii însăşi de a cădea în contradicţii (antinomii) când vrea să cunoască „ infinitul “1.
O deosebită importanţă pentru înţelegerea antinomiilor ştiinţei prezintă observaţiile făcute de Marx într-o carte de a sa 2 asupra contradicţiilor economiei politice clasice engleze.
Problemele ce se impun în studiul paradoxelor privesc structura (mecanismul), cauzele şi rezolvare lor.
În structura paradoxelor apar asemenea categorii ca mulţime, element, totalitate ( “toţi “), adevăr, fals, desemnare, etc. precum şi unele raporturi corespunzătoare. Istoria logicii şi matematicii a arătat că dificultăţile apărute vizează mai ales raportul acestor categorii cu absolutul şi relativul precum şi cu finitul şi infinitul.
Care este cauza paradoxelor ?
Cauza lor nu poate fi doar ceva “subiectiv “căci rolul şi problematica pe care au stârnit-o apariţia lor în istoria matematicii şi logicii sugerează cu totul altceva.
În realitate, aşa cum arăta Marx în legătură cu contradicţiile economiei clasice engleze, dedesubtul acestor antinomii stau probleme dificile ale cunoaşterii. Gândirea cade în antinomii (paradoxe) în efortul ei de a cunoaşte realitatea obiectivă. Cauza antinomiilor ştiinţei stă în procesul cunoaşterii, proces care are la rândul său legile sale naturale ; dar gândirea nu cade în antinomii oricând şi oricum.
“Criza ştiinţei “nu era un fenomen nou, fizica, biologia ş. a, domenii ştiinţifice o suportaseră deja.
Contradicţiile formale apărute în mecanica clasică erau irezolvabile din punctul de vedere al acestei mecanici. Conceptele şi principiile mecanicii trebuiau revizuite. Această sarcină a fost îndeplinită în mare parte de A. Einstein. În acest caz ca şi în altele ieşirea din “faza paradoxală “(deci din criză) a însemnat o adevărată revoluţie în ştiinţă.
Studiind istoria ştiinţei putem conchide că în cunoaşterea paradoxelor sunt formele nemijlocite (concrete) pe care le iau contradicţiile, că antinomia (paradoxul) reprezintă contradicţia specifică cunoaşterii.
În acest fel, poarta ştiinţei rămâne mereu deschisă contradicţiilor
Alex
Alex
Admin

Numarul mesajelor : 78
Varsta : 32
Data de inscriere : 24/11/2007

https://logica9.all-up.com

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum