Logica

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Logica

Mesaj  Alex la data de Dum Noi 25, 2007 1:44 pm

Logica

Logica este știința al cărui obiect este stabilirea condițiilor corectitudini gândirii, a formelor și legilor generale ale raționării juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legică a relațiilor obiective. În stabilirea acestor condiții, logica face abstracție de conținutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o știință formală, analoagă cu gramatica sau cu geometria. Așa, de pildă, ea se ocupă cu noțiunea sau cu judecata în genere și cu o anumită noțiune sau judecată determinată concret. Logica se împarte în trei ramuri mari: a) logica clasică (formal filozofică), b) logica matematică (simbolică, numită și logistică) și c) logica dialectică. Logica clasică și logica matematică expun formele și legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilități, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mișcării și dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică și logica matematică sunt subordonate, prin natura lor, logici dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în genere, este relativă față de caracterul absolut al mișcării și, ca atare, prin natura ei, subordonată acesteia.
Logica clasică (logica de tradiție aristotelică) studiază noțiunea, judecata, ca raport între noțiuni, și raționamentul, ca raport între judecăți. Ceea ce caracterizează logica clasică este relevarea raportului de determinare de la general la particular, de la gen la specie, generalul și esențialul fiind considerate fundamentele pentru o cunoaștere științifică veritabilă. Aceste cerințe sunt întruchipate de silogism, pe baza funcției îndeplinite în cadrul său de termenul mediu. Întemeiatorul logici clasice a fost Aristotel, descoperitorul silogismului și al doctrinei despre silogism, silogistica. Preocupări de sistematizare a logici au existat, de asemenea, în China și în India antică. Contribuții uluitoare la dezvoltarea logicii clasice au adus stoicii, precum și logicienii evului mediu. În strânsă legătură cu dezvoltarea modernă a științei s-a dezvoltat teoria inducției și s-au formulat regulile raționamentului inductiv. Prin fundamentarea consecvent materialistă a conceptului de adevăr, pe baza stabilirii raportului just dintre logic, gnoseologic și ontologic, logica clasică continuă să se dezvolte și în prezent, împotriva tendințelor neopozitiviste de a-i nega valabilitatea.
Logica matematică (sau simbolică) s-a născut în sec. al XIX-lea, în funcție de dezvoltarea puternică a matematici și de ivirea necesității cercetării logice a fundamentului acesteia ca știință formală. Atât prin originea cât și prin problematica sa, logica matematică este o știință care a apărut la hotarul dintre logică și matematică. Logica matematică se caracterizează prin cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a proprietăților lor formale și prin elaborarea, pe această bază, a unor calcule logice. Procedeul logic-matematic, păstrându-și specificul său, este pe deplin analog procedeului matematic propriu-zis. În virtutea acestui procedeu, cercetările de ordin logic au o formalitate riguroasă, datorită căreia operația de deducție își desăvârșește stringența. Astfel se elaborează o serie de calcule care îmbrățișează aspecte noi, necercetate încă în domeniul logicii. Calculele cele mai însemnate și care reprezintă totodată capitole de bază ale logici matematice sunt: a) logica propozițiilor, b) logica predicatelor, c)logica relațiilor. In cadrul logici matematice au apărut sau au luat o noua dezvoltare logica modală, logica polivalentă, precum și logica inductivă, strâns legată de teoria probabilităților. Analiza fundamentelor logici a determinat apariția cercetărilor de logică combinatorie. Tot atât de importante ca și problemele stricte de calcul (probleme sintactice) sunt și problemele interpretării acestor calcule (probleme de semantică); în această privință trebuie menționată mai ales problema analizei sistemelor formale înseși în cercetările de metalogică. O dată cu problemele de metalogică trec pe prim plan analize cu implicații gnoseologice în legătură cu adevărul și cu consecvența în limbajul formalizat. Cercetările de logică matematică au infirmat întrebuințarea formalist-metafizică a sistemelor formale și cea convenționalist-relativistă a conceptului de adevăr, proprie neopozitivismului. Ideea calculului logic a fost formulată pentru prima oară de Leibniz. Ca disciplină de sine stătătoare, logica matematică s-a constituit în sec. al XIX-lea, o dată cu apariția oprelor lui A. de Morgan și ale lui G. Boole, care au inaugurat așa-numita algebră a logici, dezvoltată ulterior de E. Schroder, P. S. Porețki ș. a. Logica matematică găsește aplicare în electrotehnică (studiul schemelor cu relee, al schemelor electronice etc. ) în cibernetică (teoria automatelor, tehnica programării), în neurofiziologie (modelarea sistemelor neurotice), lingvistică (lingvistica matematică) etc.
Logica dialectică este teoria de ordin logic a materialismului dialectic, adică analiza dialecticii formelor logice și a legilor care condiționează această dialectică; pe baza lor gândirea reflectă în mod adecvat mișcarea și dezvoltarea realității obiective. Acest lucru este demonstrat riguros de dezvoltarea dialectică a noțiuni, care trece în judecată, și a judecății care trece în silogism. Formele logice sunt, datorită valorii lor gnoseologice diferențiate, forme pline de conținut, iar legile logice pe baza cărora acestea se înlanțuiesc, constuitue principiul de bază al logicii dialectice. In această lumină trebie înțeleasă și relevarea unor trăsături generale ale logici dialectice, cum sunt, de ex. Identitatea concretă, care cuprinde în sine deosebirea; predicția complexă contradictorie, care reprezintă un mod de expromare pe plan logic a contradicției interne; înmlădirea terțului exclus, care reprezintă suplețea conceptului de adevăr în aprofundarea cunoașterii. În acest fel logica dialectică elimină posibilitatea strecurări unei sciziuni în analiză și sinteză, în general și particular, între inducție și deducție, între abstract și concret, sciziune prin care idealismul, în special pozitiv logic, încearcă să se infiltreze înlăuntrul logici pentru ai denatura și vicia caracterul științific. Interpretarea de către logica dialectică a formei de manifestare a conținutului demonstrează legătura și unitatea fundamentală dintre logică și teoria cunoașterii. Studierea, pe baza practicii social-istorice, a procesului de constituire și dezvoltare a formelor logice demonstrează că axiomele înseși sunt rezultatul precticii de miliarde de ori repetate. Dialectica formelor logice își găsește explicare științifică în istoria cunoașterii. Logicul este un rezumat al istoricului, iar unitatea lor este baza explicării materialist-dialectice a însăși esenței formațiilor logice: cunoașterea, în dezvoltarea ei, realizează coinciderea dialectică a logicului cu ontologicul scoțând în evidență caracterul concret al adevărului și corelația dialectică dintre adevărul relativși cel abolut. Logicul și gnoseologicul coincid astfel cu ontologicul. Unitatea dintre logică, teoria cunoașterii și dialectică este concluzia logici dialectice și, ca atare, a logici în genere ca știință a corectitudini gândirii și totadată a adevărului ei, formele logice redând, prin dialectica lor, conținutul realității obiective în dezvoltarea lui. În acest sens, logica dialectică este, în înțelesul deplin al cuvântului, filozofia logicii, interpretarea logici ca “organon “, instrument de cuprindere completă, în concepte, a realității obiective. Logica dialectică a apărut în expresia ei științifică ca parte componentă a filozofiei marxiste, prin interpretarea materialistă a dialecticii de către clasicii marxism-leninismului. Obiectul și legile constituie o preocupare permanentă în lucrările logicienilor marxiști.
Logica combinatorie, cea mai noua parte a logici matematice, alcătuită dintr-un calcul în care există numai constante, așa-numiții combinatori; aceștia apar și în rol de functori, și în rol de argument. Logica combinatorie își îndreaptă, în ultima vreme, cercetările în deosebi în direcția analizei fundamentelor logici.
Logica constructivistă, curent în logica matematică, caracterizat prin construirea inductivă a expresilor logice. Ideea de bază a logici constructivistă constă în interdicția de a transfera asupra mulțimilor infinite priincipiile valabile pentru multimile finite (legea dublei negații, principiul terțului exclus ș. a. ). Logica constructivistă se deosebește de logica clasică și prin aceea că ea consideră infinitul ca fiind potențial, în curs de construire, pe când aceasta din urmă îl percepe ca fiind actual, realizat. Pornind de la principiile logici constructiviste, se fac încercări în direcția reconsiderării fundamentelor logicii matematice moderne și ale matematici. Bazele logici constructiviste au fost puse în școala intuiționistă.
Logica relațiilor, curent logic format la sfârșitul sec. al XIX-lea. Logica realțiilor cercetează propietățiile formale ale relațiilor (tranzivitatea, reflexivitatea, simetria etc. ) și efectuează calculul relațiilor, contribuind la analiza logică a expresiilor matematice. Ea a căpătat în filozofia burgheză contemporană o interpretare idealistă, potrivit căreia relația este considerată ca fiind primordială pe plan logic, gnoseologic și ontologic față de relate (termenii relației). Deși natura relatelor se manifestă prin relație, ea determină totuși natura relației (ex. Greutatea unui corp se stabilește în relație cu alt corp, însă greutatea nu este o propietate a relației însăși, ci a corpurilor respective, ea manifestându-se doar prin această relație). Interpretată just, logica relațiilor constituie un capitol principal al logici matematice.
Logica modală, sistem logic care analizează, din punct de vedere formal, raporturile dintre necesitate, realitate, posibilitate, imposibilitate și contingență. Prima elaborare a unui sistem logic al modalității a fost făcută de Aristotel (silogistica); o nouă dezvoltare pe linia logici modale are loc astăzi în cadrul logicii matematice (ex. sistemul trivalent și cel tetravalent al lui J. Lukasiewicz sau sistemele axiomatice de implicație strictă ale lui C. I. Lewis). Până în prezent logica modală nu a fost elaborată sub toate aspectele.
Logica polivalentă, sistem logic formal ale cărui expresii comportă, spre deosebire de logica tradițională, care era bivalentă, mai mult decât două valori de adevăr, ea putând fi astfel trivalentă, tetravalentă sau n-valentă. Primele sisteme de logică polivalentă au fost construite de J. Lukasiewicz (1920) și de E. Post (1921). Sistemele de logică polivalentă prezintă atât interes teoretic cât și practic, legat de interpreterea mecanicii cuantice, de rezolvarea paradoxelor logicii matematice clasice, de teoria schemelor de relee etc.
avatar
Alex
Admin

Numarul mesajelor : 78
Varsta : 25
Data de inscriere : 24/11/2007

Vezi profilul utilizatorului http://logica9.all-up.com

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum